Despre mine

“Pregatesc jucatorii pentru viata, nu doar pentru urmatorul meci!”

PE DREPTUNGHIUL VERDE

Am fost un copil ca multi altii, care dupa orele de scoala abia astepta sa arunce ghiozdanul si sa bata mingea pana seara tarziu pe unde se putea juca. Era o perioada in care fotbalul romesc avea modele de urmat cu jucatori care faceau cinste tarii pe plan national si international.

Crescut de bunici, in urma decesului prematur al parintilor mei, am fost mai mereu protejat, nefacand parte dintr-o familie cu traditie sportiva. A fost o copilarie frumoasa, dar grea, cu sacrificii enorme facute de bunicii mei pentru a-mi asigura minimul necesar.

Asadar primul contact cu fotbalul organizat a venit destul de tarziu, la varsta de 13 ani la clubul Progresul Timisoara, dupa ce in prealabil ochiul iscusit al prof. Dorel Mascovescu m-a descoperit in curtea scolii din cartierul Fratelia, in timpul unei banale ore de sport, unde ca de obicei bateam mingea cu colegii de clasa.

Imi amintesc ca doar ca sa ajung la baza Progresul aveam de schimbat doua tramvaie, si pierdeam doar sa merg la teren aproape 1 ora jumatate, plus aproape 2 ore de antrenament, plus drumul inapoi spre casa inca o ora jumatate. Practic plecam de acasa la 7.30 dimineata si ma intorceam la 7 sau 8 seara. Totul de unul singur, fara ca cineva sa ma insoteasca sau sa ma astepte dupa antrenament, indiferent ca afara era cald sau frig, soare sau ploaie.

Ca orice copil, aveam un jucator pe care il admiram si care juca in Italia, numele lui este Alessandro Del Piero. Visul meu era, ca intr-o zi sa ajung sa joc in Italia, bine-inteles ca era un gand secret dar il tineam ascuns in adancul sufletului meu si ori de cate ori puteam, incercam sa-I copiez executiile pe terenul din curtea scolii sau la baza Progresul de langa gara de est.

Acesta a fost primul impact cu fotbalul, intr-o generatie care avea deja multi ani impreuna si unde am descoperit ca aveam o lipsa a unei “fundatii” solide, care sa ma ajute sa fac fata fotbalului de “adulti” odata terminata perioada junioratului. Rand pe rand, pana la varsta de 18 ani am trecut pe la Poli Timisoara, care era clubul fanion al orasului dar si pe la CFR Timisoara un club cu o lunga traditie in fotbalul romanesc, facand sacrificii de a-mi putea urma marea mea pasiune, fotbalul.

In tot acest timp, la scoala ma mentineam la un nivel mediu, aveam orgoliul meu, sa fiu printre primii era greu, considerand efortul pe care il faceam, dar nu vroiam sa fiu nici printre ultimii din clasa.

La varsta de 18 ani, am fost cooptat in lotul echipei de seniori ASU Politehnica Timisoara, la aceea perioada o echipa care era formata din jucatori tineri, si care juca la nivelul ligii a 4 Timis. Am stat doi ani, in al doilea an am castigat si am promovat in liga a 3, an in care am marcat cateva goluri care la sfarsit s-au dovedit importante in ecuatia promovarii in liga a 3.

A fost un moment de cumpana, pentru ca in ciuda sezonului reusit am constientizat ca pentru a deveni fotbalit profesionist, imi trebuie mult mai multe calitati, pe care datorita faptului ca am inceput fotbalul tarziu, si neavand pe nimeni care sa ma sustina si sa ma indrume pe latura sportiva, imi era imposibil.

Per total, ca jucator pot spune ca eram un jucator cu o tehnica buna, dar nu in regim de viteza, dispus la sacrificiu pentru echipa dar cu multe lacune fizice si tactice, fara de care este greu sa faci faca fotbalului de performanta. Incepand la 13 ani, fara calitati native speciale, sa dovedit ca nu este de-ajuns daca imi doream sa ajung un jucator profesionist.

 Studiile mele:

  1. Antrenor de fotbal profesionist Licenta UEFA A
  2. Absolvent al Facultatii de Educatie Fizica si Sport Timisoara

DE PE TEREN PE BANCA DE ANTRENOR

Am decis sa continui studiile la Universitatea de Vest din Timisoara in cadrul Facultatii de Educatie Fizica si Sport, avand ambitia sa fac o facultate in domeniul in care de mic copil il iubeam si am facut multe sacrificii.

Tocmai in acel moment de cumpana, pe plan sportiv, in toamna anului 2000 o persoana mi-a oferit sansa de a ma “juca” cu niste copii la clubul lui privat. Aceasta persoana se numeste Miroslav “Mima” Giuchici. O legenda a fotbalului timisorean, era cunoscut de orice om din Timisoara, in acel moment el conducea clubul lui privat Srbianka Giuchici, un club unde avea cei mai talentati copii la acea vreme din Timisoara. Totul a inceput din joaca, in scurt timp indragostindu-ma de ceea ce faceam si sa fiu in mijlocul unor tineri pe care ai priveam ca si niste frati mai mici, considerand ca aveam doar 20 de ani. A fost o perioada foarte simpla dar frumoasa, unde pe langa vulcanicul Mima, de la care pot spune ca am “furat” multe din tainele meseriei de antrenor, mai aveam colegi de o calitate umana imensa, care m-au ajutat enorm la inceputurile mele.

In acelasi timp am hotarat sa ma inscriu la cursurile Scolii Federale de Antrenori de Fotbal, din cadrul FRF. Vroiam sa fiu calificat, nu imi ajungea ca fac facultatea, eram doritor sa invat cat mai mult, zi de zi mai ambitios sa invat si sa pot pune in practica pe grupele pe care le conduceam.

An de an trecea, dar cu cat trecea trezea in mine o dorinta si o ambitie de a merge mai departe, simteam ca mai am multe de invatat si eram hotarat sa fac sacrificii pentru a-mi atinge visele din copilarie. Printr-o prietena din copilarie, stabilita in Italia, in 2005 sa ivit oportunitatea de a ajunge acolo intr-o scurta vacanta. Cu un ghid de conversatie care in doua luni l-am invatat pe de rost, am plecat in locul care mai tarziu, mi-a marcat cariera. In nordul Italiei sa ivit oportunitatea de a cunoaste un director sportiv, care ulterior mi-a oferit prima sansa intr-un fotbal la care visam de mic.

Asa am intrat sa fac parte din clubul AC Fiume Calcio, care in ziua de azi sa transformat in satelitul clubului de liga a doua Pordenone Calcio, un club cu traditie din Friuli Venezia Giulia. 4 ani extraordinari, unde am fost apreciat si iubit de toti cu cei care am lucrat. Acolo antrenam 2 grupe de copii, una de 15 ani iar alta de 10 ani, ma ajutat enorm sa imi perfectionez limba si sa ma adaptez intr-o tara straina, cu o cultura fotbalistica de invidiat. Sa fiu antrenor activ acolo in 2006, anul in care Italia a devenit campiona mondiala, ma facut sa fiu intr-adevar mandru de ceea ce reusisem. Imi amintesc cu placere cum lumea a facut baie in fantana arteziana din mijlocul orasului, a fost o sarbatoare de nedescris.

In acea perioada, in primavara anului 2009 Timisoara fotbalistica era condusa de Marian Iancu si Gheorghe Chivorchian crestea si devenea o spaima a granzilor din fotbalul romanesc. Mereu citeam presa romaneasca, chiar daca eram departe. In acel moment fotbalul timisorean era pe o panta ascendenta, investitiile facute m-au facut sa cedez primului telefon primit de la clubul fanion al Banatului, si fara sa ezit in acel moment, am luat o decizie cu inima, nu cu capul. Am luat decizia sa ma intorc in Timisoara orasul natal, si sa imi dau contributia de a crea ceva durabil. In aceea vreme erau investitii importante in Centrul de Juniori al clubului Poli, cu multi jucatori care erau adusi din alte zone ale tarii, deci o clima propice pentru a face performanta. Grupa de juniori pe care eu am preluat-o a fost ce-a nascuta in anul 1995, la acea vreme U14. Totul a durat doi ani, la sfarsitul sezonului 2010-2011 decizand sa parasesc clubul in urma scandalului privind palmaresul si hotarand ca nu mai sunt intrunite conditiile minime pentru a face performanta.

Urmatorul sezon, datorita unei prietenii cu un renumit antrenor de juniori italian, pe nume Ernesto Nani, ajung sa fac doua experiente care m-au impins sa am ocazia sa observ pentru cateva luni trei academii celebre si aici ma refer la academia SEFA-Chelsea FC din Anglia, VFB Stuttgart din Germania si Udinese Calcio din Italia. Experiente care m-au fac sa imi deschid orizonturile, si sa inteleg fotbalul cu alti ochi , avand oportunitatea sa observ de-aproape munca la nivel de juniori a acestor cluburi care fac din cresterea si promovarea jucatorilor o traditie an de an.

In adancul meu, aveam o dorinta sa pot face ceva ceva in orasul natal de unde incepuse totul asa ca, impreuna cu doi prieteni apropiati, am decis sa incercam marea cu degetul. Asa ca in 2012 se naste proiectul Scolii de Fotbal International, intr-o locatie de la marginea orasului Timisoara, loc propice pentru o asemenea activitate. Dupa diferite dificultati intampinate pe parcursul primului an, si coraborat cu oferta de a face parte dintr-un proiect ambitios in Italia, dupa o scurta analiza am hotarat sa las destinele clubului din punct de vedere tehnic pe mainile unui bun prieten si antrenor, Loredan Dohan.

Pentru mine reintoarcerea in fotbalul din peninsula la sfarsitul anului 2013, a fost un ulterior pas pentru a face parte dintr-un sistem care de fapt azi isi arata roadele muncii. Academia din Sud a clubului Atalanta Bergamo, numita din motive burocratice Katane Soccer, a fost o destinatie care mi-a imbogatit bagajul de cunostinte si mi-a adus o maturitate si recunoastere a calitatilor la nivel de fotbal juvenil italian. Functia de coordinator tehnic peste intreg centrul de juniori si antrenor al grupei de 17 ani, mi-a adus o satisfactie personala fara pret. Un simplu roman, care ajunge sa fie intr-o tara straina, si nu oriunde ci in Italia, unde fotbalul este o religie sa fie respectat si apreciat pentru a fi intr-o functie de conducere peste antrenori locali, unii chiar fotbalisti profesionisti cu nume in fotbalul din peninsula.

Aproape 4 ani, care sunt de neinlocuit, unde nimeni nu te tine o zi fara sa demonstrezi ca meriti sa fii m-au facut sa fiu respectat, sa fiu considerat unul “de-al lor” si toate astea doar datorita muncii depuse, fara sa astept nimic de la nimeni, din contra mereu cautand sa ma autodepasesc. Academia Atalanta, este o industrie care ajuta copii sa devina nu doar buni fotbalisti, dar ai pregateste pentru viata. Transparenta in relatia cu parintii, filozofia de antrenament, sprijinul oferit copiilor, instruirea permanenta a antrenorilor sunt punctele de rezistenta a unui proiect unic in fotbalul italian, si de care ma consider mandru sa fi facut parte.

Totul a fost posibil datorita unor persoane care m-au ajutat si m-au sustinut neconditionat. Primul este Ernesto Nani, un prieten de multi ani care mi-a fost aprope la bine si la rau. Dupa care presedintele clubului, Gaetano Riolo, un presedinte top, cu niste calitati umane si intelectuale cum rar am intalnit, disponibil mereu la orice ora din zi si din noapte. As continua cu Maurizio Pellegrino, un antrenor renumit din Italia care de nenumarate ori ma sprijinit din punct de vedere tehnic cu sfaturi utile. Gaetano Iazzetti, un prieten, un profesionist desavarsit un director de inalta clasa, unul din cei mai buni in Italia. Si desigur nu pot uita de Claudio Lucchini, directorul sportiv care a fost mereu aproape si avem nenumarate amintiri profesionale placute. O echipa de top, condusa de oameni cu mare capacitate intelectuala, poate unii dintre cei mai buni din Italia, a facut posibila reusita mea pe taramurile sudice.

Experienta acumulata la nivel de juniori, mi-a adus in vara anului 2017 oportunitatea de a pleca pe un alt continent. Asia este un taram misterios pentru multi si in acelasi timp, pentru mine, un antrenor care mereu mi-au placut provocarile care la prima vedere par imposibile, am acceptat, nu fara sa ma gandesc foarte mult, lasand o parte din sufletul meu in peninsula impreuna cu munca depusa timp de aproape 4 ani.

In Asia, un proiect fotbalistic intre doua tari ca China si Indonezia pare ceva greu de crezut. Dar a fost ceva incredibil, acceasi functie de coordinator tehnic peste aprox. 50 de antrenori de diferite nationalitati, categorii de varsta de la 5-18 ani, dar in acelasi timp antrenor al juniorilor mari ai clubului. In acelasi timp, am fost invitat ca metodist in cadrul federatiei chineze de fotbal, pentru a preda lectii teoretice-practice viitorilor antrenori asiatici, m-au facut sa-mi imbogatesc bagajul de cunostinte, pentru ca, impartasind cunostintele cu altii de fapt ne imbunatim pe noi insusi.

Cultura diferita de cea europeana, stil de viata diferit, metropole care nu se mai termina.

Iar eu, un simplu roman, plecat de la periferia orasului Timisoara, fara sa fi fost un fotbalist profesionist, fara sa fie cineva in spate care sa ma “impinga” in lumina reflectoarelor.

Pentru unii poate fii putin, pentru unii poate fi mult, important este ca pentru mine toate aceste experiente m-au ajutat sa fiu persoana de azi, apreciat si respectat in diferite zone ale lumii, mi-a creeat o mentalitate de invingator in care sa pot sa stau la masa sau pe teren cu orice antrenor la nivel de juniori din orice tara din lume fara sa ma simt inferior.

Sa fiu in mijlocul copiilor este cea mai mare bucurie, si pot spune ca indiferent ca au fost africani, asiatici sau europeni pasiunea comuna ne-au facut sa trecem peste momente uneori delicate, care in fotbal pot apare, dar asta ne-au intarit si ne-au facut sa ne atingem obiectivele comune.